Biserici din lemn

Bisericile de lemn din comuna Stoina

Claudiu Stancu

Bisericile de lemn sunt parte componentă a artei populare româneşti, expresie a tradiţiilor arhitecturale ancestrale ale poporului român, o continuitate a artei construcţiilor în lemn în arta bisericească. Planul acestora este de tip navă, asemănător caselor ţărăneşti, cu frumoase decoraţiuni geometrice, săpate în lemnul stâlpilor de susţinere, în cerdac, pe brâiele ce înconjoară corpul unora din aceste minunate construcţii sau pe uşile lor. Unele îşi înalţă sveltă spre cer turla, în vârf de săgeată, asemănătoare cu imensitatea catedralelor gotice occidentale, sau cu alura unor simple case ţărăneşti.

Biserica satului Mielușei după resfințire

Bisericile din lemn au fost înălţate din Maramureş până în Oltenia, o parte din ele rezistând timpului până în zilele noastre. În 1918 existau 1440 biserici de lemn, din care 650 în Banat şi Transilvania, 490 în Oltenia şi Muntenia şi 300 în Moldova, iar în zilele noastre numărul lor este de 1276. Astfel, în Oltenia, se mai cunosc 142 de biserici de lemn, cele mai cunoscute fiind cele din: Socoteni-Gorj, Curtişoara-Gorj, Olăneşti-Vâlcea.[1] Astfel de construcţii sunt întâlnite peste tot, în Europa: bisericile din Urnes-Norvegia numite stavkirke (biserici de stâlpi), în Suedia sau complexul Kiji Pogost-Karelia din Rusia.

Valoarea artistică constă în elementele specifice ale acestora: îmbinarea cu măiestrie a bârnelor de lemn, finisarea lor, turla maiestuoasă, decorurile exterioare (crucea, brâul, motivele geometrice), absenţa temeliei îngropate. În arta şi arhitectura religioasă a Gorjului, bisericile de lemn mărturisesc cel mai bine existenţa unei vechi civilizaţii a lemnului cu rădăcini adânci în trecut. Astfel, în Gorj se mai păstrează în prezent 119 biserici de lemn, fiind judeţul cu cele mai multe astfel de clădiri de patrimoniu, aparţinând secolelor XVII-XIX. Specific acestor construcţii de lemn gorjeneşti, este aşezarea temeliei direct pe pământ, absenţa turlei-clopotniţă pe pronaos, prezenţa unui perete plin între pronaos şi naos, precum şi lipsa unor pisanii care să aducă dovezi cu privire la istoricul lor. Acoperişul avea învelitoarea din şiţă material lemnos bătut într-o tehnică anume, cu ajutorul cuielor de lemn. De asemenea, ctitorii lor sunt oameni de diverse categorii, de la boieri, clerici, la simpli moşneni. Erau construite pe dealuri şi coline înalte sau pe văi greu accesibile. [2]

I. Biserica satului Stoiniţa

Notat ca pârâu pe harta Scwantz cu numele Stoiniza, atestat ca sat megieş în Plasa Hamărăzii de Sus, conform Catagrafiei din 1831, numit mai târziu şi Stoeniţa. Biserica de lemn Sfinții Voievozi a fost construită ca biserică filială a Parohiei Păişani, în cătunul Stoiniţa, din comuna Stoina în anul 1796 aşa cum se menţionează în Catagrafia Episcopiei Rîmnicului de la 1840: „pe proprietatea de-a valma Stoiniţa, este o biserică de lemn cu hramul Sfinţii Voievozi, construită de Pătru Druţu i popa Ştefan la anul 7305 (1796), noiemvrie 8.”[3] În alte documente anul construcţiei diferă, anul 1800 sau 1830-1831, probabil sunt menţionaţi anii în care biserica a suferit unele modificări ulterioare, cînd este amintită ca avînd hramul Sfântului Grigore Decapolitul. Este reparată la 1879 şi 1911, când este înzestrată şi cu 6 pogoane de pămînt. Charles Laugier o aminteşte ca fiind construită din bârne de lemn, veche de vreo 60 de ani, aflată în stare mediocră şi împrejmuită cu ulucă, având în jurul ei pădure şi livezi. Al. Lahovary, în Marele Dicţionar Geografic Lahovary, arată că satul Stoiniţa are o biserică de lemn cu hramul Sfântul Grigore Decapolitul deservită de un preot.

Biserica actuală a satului Stoina

Date despre ctitorii acestei biserici ne sunt oferite de catagrafiile vremii, astfel într-una din ele se aminteşte de popa Ştefan ce avea o jumătate de pogon de vie, 3 stânjeni de pământ, 80 de pruni, iar Pătru Druţu era moşnean şi proprietar de pămînturi, satul Stoiniţa fiind un sat de moşneni în integralitate. De asemenea, popa Ştefan alături de diaconul Gheorghe semna între 1832-1834, Condica de stare civilă ale parohiei Sf Grigorie Decapolitul, mahalaua Stoiniţa.    Cercetând Registrele de stare civilă ale comunei Stoina, anii 1830-1866, aflate în fondul Arhivelor Naţionale Gorj, întâlnim consemnate numele altor preoţi ce au slujit aici, precum popa Şerban Călugăru, popa Ştefan Peptan, popa Dumitru, popa Kostandin sau popa Dumitru Petrescu. Din păcate, nu s-au păstrat imagini foto consemnate sau obiecte ce au aparţinut acestei biserici.[4] S-a păstrat totuşi, peste timp, un inventar ce se află în momentul de faţă în Fondul Protoieria Dolj, din cadrul Arhivelor Naţionale Dolj, document datat 1848, ce poartă ştampila parohială şi semnăturile preoţilor Avram şi Gheorghe, se arată că biserica făcea parte din parohia satelor Stoina şi Stoiniţa.[5] Se pare că în jurul anului 1922 o furtună a afectat aceast lăcaş, un trăznet provocând un incendiu ce a făcut ca ea să fie închisă iar consiliul parohial să ia decizia demolării ei şi construirea uneia noi la şoseaua judeţeană, lucrare ce a demarat în anul 1924, după ce s-au purtat o serie de corespondenţe cu protoieria, Episcopia Râmnicului şi direcţia de patrimoniu ce nu dorea demolarea ei. Se pare că biserica era construită asemănător celei din satul Socoteni-Slăvuţa, comuna Cruşeţ, învecinată comunei Stoina, ridicată între anii 1683-1684, de meşteri populari locali. De fapt, singura descriere a acestei bisericii o avem relatatată în Memoriul explicativ alcătuit de trimisul episcopiei de Râmnic, arhitectul Al. Referendaru, în iulie 1923: „La depărtare de 40 km de Craiova, pe dreapta râului Amaradia, într-o mică livadă cu pruni este o mică biserică de lemn cu înfăţişare rustică şi agreabilă. Este aşezată în marginea drumului vicind şi în preajma dealurilor acoperite de pomi, vii şi râpe. Alături de biserică este o mică baracă acoperită unde se ţine clopotul. Biserica este cu totul de lemn fără soclu de zidărie. Bârnele sunt foarte groase şi nu este putrezită decât puţin, talpa de jos. La exterior lemnăria este aparentă văzându-se încheieturile şi îmbinările meşteşugite. În interior este tencuită şi văpsită în coloare de apă, în gălburiu. Învelitoarea este în scânduri de 1 metru de stejar – draniţe, cari sunt cam căscate la unire, dar nu reformate. Nu are turlă. Pe acoperiş are 2 cruci de fier. Planul este un dreptunghi fără sânuri. Amvonul este o tindă ţărănească cu 4 colonete de stejar, pe care se sprijină cosoroaba crestată formând pe cei 4 stâlpi trei arcade cu crestituri, una în ax de 0,77 cm pe care se intră urcând o treaptă de stejar masiv, iar altele 2 lângă ea mai largi de 1,40 cm, iar în laturi câte una, închise în staciţi simpli subţiri de stejar. Se intră pe o uşe cu tăbli de brad prevăzută cu geamuri. Cea veche este trântită alăturea şi este din blăni. Sub un brâu ce încinge în lung faţada principală este ca ornamente o cruce de stejar, sculptată în bârnă, ca cheie de legătură în mijlocul unui arc de mâner de coş, formând …cu sculptură în crestături ce înconjoară uşa ca un cadru şi se termină cu un cap în formă de himeră bine prins ca formă şi tehnică. Lărgimea tindei este de 4000 cmt, iar lungimea este de 122 cmt. Peretele despărţitor al pronaosului a fost din bârne tăiate şi îndreptate şi prinse îmbinările în exterior. Din tindă se intră direct în naos, mare de 5,60 mt în lungime şi 4 mt lăţime. Altarul hexagonal larg de 2,68 mt şi 2,75 mt lăţime. Are în naos două ferestre de o,33 mt şi 0,41 mt de stejar cu grilaj vertical de fier în vergele, în altar o fereastră la fel ca a naosului şi două mici deschideri de 0,08 mt pe 0,20 mt fără geamuri.

Tâmpla e de lemn, fără să aibă uşile zugravite cu apă şi culori. Are 4 icoane împărăteşti frumos pictate şi 12 mici, cu crucea şi cele două accesorii în partea superioară. Mai sunt în biserică încă 6 icoane. Nu are pisanie şi nici semnări pe lemnărie, pe una din icoane Maica Domnului cu Pruncul în braţe este leatul 1827. În biserică, bolta e un cilindru din scânduri bărduite şi tencuite, aşezate pe dublouri-arcuri de lemn îmbinate. În altar, sub formă cilindru şi segment sferic pe arcuri-dublouri de lemn ca la naos.

Piciorul prestolului de zid, masa proscomidiarului şi a prestolului de blăni de uzate, fără importanţă ca şi întregul mobilier ce se află ruinat.Duşumelile sunt de lemn, uzate, iar:

– ca aspect: are simplitate, structura proporţionată şi caracterul cătunului acestuia oltenesc;
– ca elemente materiale: săvârşită din stejar, de dimensiuni mari, în exterior, bine îmbinată, făradecoraţiuni;
– ca elemente de compoziţie: tinda cu stâlpi, cosoroabele crestate, uşa decorată simplu şi corect.”

Aminteşte de asemenea şi de stadiul construcţiei noii biserici: „biserica nouă e tot în acelaşi stadiu, nu s-a început, are puţin nisip şi câteva mii cărămizi.”[6]

În urma acestui memoriu şi al celui făcut de protopopul Pârşcoveanu Gheorghe la 31 decembrie 1923, direcţia monumentelor va da aprobarea demolării bisericii de lemn şi folosirea lemnului ei la construcţia celei noi. Despre acest lucru aminteşte şi preotul Constantin Nicolaescu, în monografia personală referitoare la parohia Păişani, datată 1976, că prin anul 1780-1790 s-a ridicat în mijlocul acestui sătuc o bisericuţă de lemn ce a fost deschisă cultului până în anii 1923-1924, când o furtună a dărâmat-o. Icoanele care erau portative şi ce mai era de valoare au fost duse la Sfânta Episcopie a Râmnicului, constituind piese la muzeul bisericesc al Epicopiei. La sfîrşitul anului 1924 s-a pus bazele unei biserici de zid sfinţită la 1936, pictată de pictorul Ilie Belgun între 1930-1932.[7]

II. Alte biserici din lemn dispărute

1. Satul Păişani

Pe teritoriul comunei Stoina, au existat, de-a lungul timpului, numeroase locaşuri de cult construite din lemn, înlocuite mai tîrziu de biserici de zid. Astfel, în satul Păişani, un toponimic local dat unei văi – Schitoaia, ne duce cu gîndul la existenţa unei bisericuţe de lemn-schit situată în vatra vechiului sat Plopu. De asemenea, generalul austriac von Bauer în călătoriile sale prin Oltenia aflată sub stăpânire austriacă (1718-1739) aminteşte satul Poischani ca avînd o biserică: „village avec un eglife, des vignes, du bois.”[8]

2. Satul Stoina

Sat înregistrat în Plasa Hamărăzii de Sus la 1819, 1831, 1834, 1842 ca sat megieş , situat pe Vâlceaua Stoina, satul reşedinţă al comunei Stoina înfiinţată în 1864. O biserică de lemn a fost construită în satul Stoina la 8 noiembrie 1796, cu hramul Sfântul Dimitrie de către megieşii Ioan şi Neagoe Căluşaru şi Dinu Mondescu, preot fiind Dinu Băbălău, conform Catagrafiei Râmnicului -1840. Este reparată la 1852 refăcută din temelie la 1936, după planurile arhitectului italian Alex Mander, prin străduinţa preotului Nicolae Popescu. A fost repictată şi resfiinţită în anul 1981 sub îndrumarea preotului Roman Gheorghe. În anul 2004 s-a refăcut întreaga biserică de către preotul Ioana Daniel. Poartă în prezent hramul Adormirea Maicii Domnului.

3. Satul Toiaga

Biserica actuală a satului Toiaga

Satul Toiaga este amintit în acte de proprietate de la 1583, apoi la 1667 şi ca moşie megieşă la 1831,1835 şi 1837. Devine comună în 1864, apoi din 1865 până în anul 1950 face parte din comuna Slăvuţa, apoi din comuna Baloşani şi din 1968 din comuna Stoina. În satul Toiaga este amintită existenţa altei bisericuţe de lemn, în vechea vatră a satului numită Leurzaua, reparată succesiv în timp, biserica cu hramul Sfântul Gheorghe construită la 1548, reparată în 1708, 1720. În Catagrafia Episcopiei Râmnicului din 1840 se arată că pe proprietatea de-a valma, Toiaga s-a ridicat biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae de Gheorghe Spînu şi Nicolae Stegaru, în anul 7283(1774), decembrie 6, reparată la 1881, 1918. În anul 1971 este refăcut acoperişul bisericii şi apoi întreaga biserică fiind resfiinţită la 21 mai 1978, prin strădania preotului Gheorghe Roman.

4. Satul Mieluşei

Este amintit ca sat pe harta Specht, apoi  aflat pe moşia serdarului Titu Bengescu la 1831, pe moşiile Zătreanu, Socoteanu, Hronidis, Lahovary şi Şutzo, mai apoi face parte din comunele Slăvuţa, Baloşani şi Stoina.Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost ridicată în anul 1656, Catagrafia Episcopiei Râmnicului aminteşte constructia unei alte bisericii: „… satul Mieluşăi s-a ridicat biserică de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, rădicată de de popa Ioan Marinescu şi Dumitraşcu Mieluşălu, în anul 7306 (1798), avgust 15.”[9] În Sinodicul bisericii se consemnează următoarele: Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului construită la anul 1720 s-a ridicat de către obştea satului fiind ajutaţi şi de locuitorii din împrejurimi, iar în urmă ruinându-se din pricina vechimi, s-au reconstruit din nou la anul 1897. Din iniţiativa domnilor Ioan Gh Ivănescu, Ioana Dudeanu şi Ioan Dudeanu, în anul 1918, august 15, s-a reparat sub îngrijirea domniilor lor. La 1926 s-a acoperit din nou cu tablă aşezată peste acoperişul de şiţă. Are formă de corabie, cu temelia de cărămidă şi corpul din bârne de lemn, tencuite. În faţă, are un pridvor de lemn sprijinit pe patru stâlpi sculptaţi. Are o singură turlă din blane de lemn încastrate în foaie de tablă. Pictură nu are, catapeteasma este formată din icoane de lemn a căror vechime nu se cunoaşte”. În anul 1918 s-a reparat în totalitate, folosindu-se ca material de construcţie cărămida, iar ca tencuială nisip şi var pe aproximativ 70% din suprafaţa sa. Credincioşii din Mieluşei, în ziua de sâmbătă, 10 octombrie 2015, s-au adunat în număr mare în curtea lăcaşului de cult, pentru a lua parte la sfinţirea bisericii recondiţionate în totalitate de meşterii care au realizat acoperişul din şindrilă: 1. Petru Popa, comuna Albac, satul Bărăşti nr. 45, judeţul Alba; 2. Vasile Negrea, comuna Albac, judeţul Alba; 3. Dănuţ-Claudiu Petruşel, comuna Albac, judeţul Alba; 4. Vasile Han, comuna Albac, judeţul Alba; 5. Titel Turbatu, satul Valea Pojarului – Bustuchin, judeţul Gorj (care a realizat partea de zidărie şi turnarea betonului, precum şi a căilor de acces) şi pictată de către pictorul Peter Teo Toader din Cluj-Napoca,  cu ajutorul financiar al directorului Tudor Băluţă, Consiliul Local şi al administraţiei Primăriei Stoina, Consiliul Judeţean Gorj şi binevoitorilor donatori şi binefăcători enoriaşi ai acestei parohii. Sfinţirea a fost efectuată de un ales sobor de preoţi în frunte cu Înalt Preasfinţitul Părinte Acad. Irineu  Popa, mitropolitul Olteniei.

Sunt amintite şi alte bisericuţe de lemn ridicate în satele învecinate precum Văluţa (1799), Slăvuţa (1746), Marineşti (1782).[10] Lahovary în Marele Dicţionar Geografic Lahovary aminteşte doua schituri de lemn în cătunele Slăvuţa şi Ciorari, făcute la 1812 de pitarii Iene Pană şi Teodosie, la care slujesc doi preoţi şi patru cântăreţi, termenul schit desemnând probabil, bisericile de lemn existente în cele două locaţii amintite. După cum vedem, construirea bisericilor de lemn a reprezentat o practică adânc înrădăcinată în arta populară specifică Olteniei, graţie unei civilizaţii a lemnului foarte dezvoltată, ce a dăinuit până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

[1] Andrei Pănoiu, Din arhitectura lemnului, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1977, p.122

[2] Radu Creţeanu, Biserici de lemn din Muntenia, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 69

[3] Dumitru Bălaşa, Date cu privire la localităţile din Oltenia şi bisericile lor, între anii 1823-1840, în rev. Mitropolia Olteniei , an XXVIII, 1976,nr. 5-6, p. 419

[4] S.J.A.N Gorj, fond Registre stare civilă comuna Stoina 1830-1866

[5] S.J.A.N Dolj, fond Protoieria Dolj , dosar 221/1848, fila 33

[6] S.J.A.N Dolj, Colecţia Schituri, Mănăstiri,Epitropii, dosar 28/1923, filele 5-7.

[7] Pr. Constantin Nicolaescu, Monografia Parohiei Păişani , 1976, în manuscris, arhivă personală.

[8] Von Bauer, Memoire historique et geographique sur Valachie, Frankfurt-Leipzig, 1778.

[9] Dumitru Bălaşa, op. Cit., p. 421

[10] A. Luţă, Monografie Mierea Birnici-Istorie şi legendă, Ed. Aius, Craiova, 2009, p. 96