Biserica Ciorari

Biserica Sfinţii Împăraţi Ciorari, monument de secol XIX

Claudiu Stancu

Pe teritoriul Gorjului se află o mulțime de biserici vechi, declarate monumente istorice, a căror poveste e cunoscută de foarte puțini oameni, printre acestea aflându-se și biserica parohială  a parohiei Ciorari. Ea se află situată în vatra satului Ciorari, din comuna Stoina , trecută pe lista monumentelor istorice din judeţul Gorj, având codul GJ II-m-B-09278, datorită vechimii ei (1824).

Satul Ciorari  este amintit la 1708 într-un act de hotărnicie semnat de 12 boieri localnici printre care este amintit si Cercel ot Ciorari cu Mănăstirea Brâncoveni-Olt, apoi menţionat Ciorarii din Plasa Hamărăzii în cartea din 4 septembrie 1797, prin care domnitorul Al. Ipsilante reînoia vinăriciul, câte 2 bani pe vadră, pe seama şcolii elineşti din cadrul Mănăstirii Sf. Ioan Evanghelistul din ostrovul Patmos-Grecia şi mai apoi în Memoriile de călătorie ale generalului austriac von Bauer la 1776-1778 în Oltenia aflată sub stăpânire habsburgică, apare ca un sat aparent nelocuit: Tzorani, habitations defertes. Această afirmaţie e explicabilă, deoarece satul se afla pe o vâlcea deschisă spre Valea Amaradiei, iar locuitorii se refugiau pe dealuri, din faţa năvălitorilor, părăsindu-şi adeseori aşezarea. O încercare de monografie locală aminteşte ca fondator al satului pe un anume Cioroianu venit de la muntele Cioara. Este înregistrat în judeţul Dolj la 1818 şi în Plasa Gilort la 1837. A fost comună la 1864, formată din satele Ciorarii de Sus şi de Jos şi Valea lui Stan, apoi face parte din comuna Stoina 1865-1932, 1932-prezent şi din comuna Mierea Birnici între 1930-1932.[1] Într-un hrisov din 1824 este amintit la Craiova, negustorul Petre ot Ciorarii, făcând parte din Compania Veche.[2]

Pisania

Deasupra intrării în biserica se află pisania cu caractere chirilice,  ce aminteşte de ctitorii acesteia: „Aciastă sfăntă şi dumnezăiască besearică ce se prăzniţăşte cu hramul Sfântului Marelui Prooroku  Înaintemergătorul Ioan Botezătorul şi întocmai cu Apostolii Kostandin şi Elena, cuvioasa Parascheva, easte zidită den temelie şi împodobită de dumnealui Jipan Ioan Pană Ciorescu vel biv Pitar împreună cu soţia dumnealui Elenka Pităreasa spre pomenirea neamului dumnealoră în zilele preaînălţatului domn Grigorie Ghika voivod ku blagoslovenia prea o sfinţiei sale părintelui episcopu al Rîmnicului kir Neofit.  leatu 1824 dechemvrie 6.” [3]

În Catagrafia 1840 se arată: „Ciorarii de Sus, proprietatea Sfinţiei Sale Părintelui Protopopu Costandin Căpreanu, biserică de zid, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, zidită de răposatul pitaru Ene Pană la anul 1824, ghenar 6”.

Din cuprinsul pisaniei, aflăm că biserica a fost târnosită având trei hramuri (Sfinţii Împăraţi Constantin si Elena, Sf. Ioan Botezătorul şi Sf Cuv. Parascheva), în timpul preasfinţitului episcop al Râmnicului Neofit (1824-1840) şi sub domnia primului domnitor pamântean de dupa fanarioţi Grigorie IV Ghica (1822-aprilie 1828), având ca ctitor pe Pitarul  Ioan Ene Pană Ciorăreanul şi soţia sa, Elenka Pităreasa la 1824. În interiorul bisericii,în pronaos, ca ctitori, mai sunt pictaţi şi pitarul Pană cu soţia, pităreasa Elisabeta.

Arhitectura şi pictura bisericii

Biserica a fost construită în stil bizantin muntenesc tradiţional pe pintenul dealului ce străjuieşte satul Ciorari, sub formă de corabie, cu interiorul împărţit în trei nave fără coloane sau pereţi despărţitori între ele, din cărămidă roşie şi beton, avînd temelia înălţată deasupra solului, fără tindă, deasupra pronaosului având o turlă octogonală. Nu are pictură exterioară decât pe faţada de intrare, Icoana Sf Împăraţi Constantin şi Elena, ci numai interioară refăcută ulterior, vechea pictură nu s-a păstrat.

Altarul este decroşat septagonal, iar la interior semirotund, având catapeteasma de zid. În conca altarului este pictată Maica Domnului Platytera înconjurată de Sfinţii Arhangheli şi Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian.,iar pe bolta altarului Dumnezeu Savaot. Tot în altar este redată  Împărtăşania Apostolilor, Sfinţii Ierarhi Chiril, Anastasie, Ioan, Vasile cel Mare, Grigorie Bogoslov, Grigorie Decapolitul, Sf. Ierarh Nicolae, Sf, Spiridon. Pe peretele vestic al altarului sunt pictate scenele: Jertfa lui Avraam şi Sfinţii Arhidiaconi Ştefan şi Lavrentie. Pe catapeteasmă se află patru icoane vechi pe lemn : Mântuitorul Hristos binecuvântând, Maica Domnului cu Pruncul Sfânt, Sf. Împăraţi Constantin şi Elena şi Sf. Ioan Botezătorul.

În naos, pe peretele nordic sunt pictate scene din Noul Testament precum :  Învierea, Duminica Floriilor, Învierea lui Lazăr. Pe peretele sudic Duminica Samarinencei, Patimile, Duminica Orbului, precum şi Sfinţi militari Pantelimon, Eustatie, Mercurie, Teodor, Nestor, Dimitrie, Gheorghe, Tiron, Artemie, Iacob Persul, Mina, Procopie , Sf. Ioachim şi Ana. Pe peretele vestic: Răstignirea Mântuitorului şi sfinţii Achila, Alfeu, Chifa, Carp, Onisim, Silvan şi Tit. În pronaos sunt pictate scene din Noul Testament  şi chipurile unor Sfinţi Cuvioşi Teofan, Sava, Antonie, Eftimie, Nicodim, Antim, Macarie, Iosif, Marcu, Ghenadie, Pafnutie sau Toma.de asemenea pe peretele vestic se află zugrăvite chipurile ctitorilor acestui sfânt locaş: boierul Ene Pană pitarul cu soţia paniţa Elenka şi boierul Pană cu soţia sa paniţa Elisabeta.

Din păcate, datorită restaurărilor repetate, pictura iniţială s-a pierdut, păstrându-se doar pisania de piatră, uşa de la intrare din lemn masiv, în stil ţărănesc şi câteva icoane pictate pe lemn aflate pe catapeteasmă şi în pronaos. De asemenea, arhiva parohiei păstrează câteva cărţi de cult vechi: 12 Mineie  (Râmnic 1862), Dumnezăieştile Liturghii  (1887), Evanghelie (1888 ).

Biserica a cunoscut numeroase reparaţii în 1887-1888, 107-1909, 1981, 2013. Un document din 1872 arată că:” biserica satului Ciorarii se afla cu zidurile-n ruină şi acoperişul stă să cadă, iar la 1878 era închisă şi cu acoperişul căzut”, pentru ca la 27 ianuarie 1897 episcopul Ghenadie al Râmnicului să dea binecuvântarea redeschiderii acestei biserici.[4] Lucrări de restaurare a bisericii au loc între anii 1980-1981 cînd se face legarea sa în fier şi restaurarea totală a picturii la 15 martie 1981 de către pictorul Stoica din Târgu  Jiu. Biserica este resfinţită la 30 august 1981 de către Î.P.S Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, conform Actului de resfinţire: „ …cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, dun cauza imtemperiilor vremii, Sfântul lăcaş a avut de suferit atât la interior cât şi în exterior, fapt ce a făcut să se treacă la o restaurare generală prin legare cu fier şi luminarea picturii. Lucrările au început la 15 martie 1980 şi s-au terminat la data de 14 august 1981, lucrările făcându-se cu cheltuiala bunilor creştini din Parohia Ciorari precum şi din satele vecine, prin stăruinţa preotului paroh… S-a resfinţit Sfântul lăcaş în ziua de 30 august 1981 de către Î.P.S. Nestor, Arhiepiscop şi Mitropolit al Olteniei, în zilele luminoase de muncă avântată a întrgului nostru popor, condus cu multă înţelepciune de către cel dintâiu Preşedinte al ţării noastre, Domnul Nicolae Ceauşescu, Prim Ministru al Guvernului fiind Domnul Ilie Verdeţ, preşedinte al Departamentului Cultelor, domnul Ion Roşianu, protoiereu al Protopopiatului Tg Cărbuneşti, P.C. Pr Solomon Motocu, iar preot paroh al Parohiei Ciorari P.C Pr Roman Gheorghe…”.[5] Ultimele reparaţii asupra bisericii au loc în anul 2013, prin purtarea de grijă a preotului paroh Ioana Daniel, Sfântul lăcaş fiind resfinţit la 19 octombrie 2013 de către Î.P.S. Irineu, mitropolitul Olteniei. Ca slujitori ai acestui Sfânt lăcaş, în documentele şi catagrafiile vremii sunt amintiţi preoţii demni de pomenire:

  • 1828-1832: popa Stan, popa Neagoe, popa Gheorghe, popa Ion sin Ion Crăciunoiu şi popa Barbu Crăciunoiu, popa Dinu sin popa Neagoe
  • 1833-1834: popa Ion sin Ion Crăciunoiu, popa Barbu Crăciunoiu, popa Dinu sin popa Neagoe
  • 1844: popa Barbu Crăciunoiu, popa Gheorghe
  • 1860-1862: popa Barbu Crăciunoiu
  • 1862-1874: Barbu Crăciunoiu
  • 1875-1882: popa Petre Toegeanul
  • 1882-1902: popa  Ştefan Ciorăreanul
  • 1902-1944: pr. Nicolae Popescu
  • 1942-1944: Aurel I. Nicolaescu locţiitor
  • 1944-1970: Ion Ştefan
  • 1970-1975: pr. pensionar Ioan Nicolaescu locţiitor
  • 1975-1998: Gheorghe Roman
  • 1999-prezent: pr. Roman Ion şi pr. Ioana Daniel

Istoricul moşiei Ciorari

Un bogat negustor şi mare boier craiovean a fost pitarul Ioan Ene Pană. Este consemnat în diverse documente ale vremii şi sub numele de Iene, Iane, Ene, Iene Pană Ciorăescu sau pitarul Ioan Ciorăreanul. În diversele catagrafi ale vremii, se arată că a devenit boier de rangul al treilea-pitar, plecînd din rândul moşnenilor de rând, cumpărând numeroase moşii şi proprietăţi scoase la mezat. Originea sa este încă necunoscută, considerându-se a fi un neguţător bucureştean în căutare de îmbogăţire rapidă prin Oltenia, urmaş al unor boieri neguţători scăpătaţi din Ianina-Grecia sosiţi odată cu regimul fanariot sau urmaşul unui megieş bogat din Căpreni-Gorj pe nume Pană paharnicul, trăitor prin anii 1600-1700. În  cartierul Podbaniţa din Craiova avea o zalhana-abator ridicată pe pământul cumpărat la 1 aprilie 1816 de la Elena Armăşoaia, soţia răposatului armaş Tudoran.

De asemenea, la 26 august 1818, pitarul Ene Pană cumpără de la Lucsandra Otetelişanu, un loc în Valea Vlăicii, lângă hanul paharnicului Nicoliţă Brăiloiu, pentru 500 de taleri, pe care îl va revinde apoi negustorilor craioveni Emanoil şi Iancu Goga. Tot în 1818 este numit biv vel pitar, iar  la 12 noiembrie 1823 cumpăra casele scoase la mezat ale lui Barbu Pleşoianu contra sumei de 13100 taleri. Ulterior, va cumpăra moşiile Padea, Drănic, Coşovenii de Sus, Ciorari şi Dârveşti. Avea, de asemenea şi o boltă la marginea Craiovei aşa cum aminteşte un document legat de arderea Craiovei de către turci la 1800, că …din tot târgul Craiovei cruciş şi de-acurmeziş, totul s-a făcut cenuşă, numai zidurile stau negre şi numai boltele cămăraşului Iene au scăpat, fiind închise de arnăuţi, la metereze…[6]”. Pe cheltuiala sa si a familiei,  a ridicat biserica de la Ciorari şi pe  cea din satul Păişani, comuna Stoina. A ajutat, de asemenea, Mănăstirea Bucovăţ, în Condica căreia găsim consemnat pomelnicul familiei sale: „… acest negustor Pană au dat taleri 700 de s-au făcut ceşmeaua mănăstirii, să se pomenescă în vecii… Pomelnicul dumnealui Iene Pană pitarul: Pană Iene, Theodosie iereu, Theodosie, Dumitru cu parinţii lui, Ştefan, Elinka, Ioan cu fii, Dumitrache şi Costandin… cu tot neamul lor…”.[7]

Ca personalitate se pare că era o fire dură, obişnuia să-şi bată slugile, să le alunge fără a le mai plăti simbria, pe muncitorii ce au participat la zdirea bisericiilor sale nu i-a plătit ci i-a alungat spunându-le că au făcut-o pentru iertarea sufletelor lor şi îi va avea Dmnezeu în pază. Toate acestea precum şi averea sa  a stârnit ura si invidia unei slugi ce fusese alungată de acesta, pe nume Lazăr arnăutul, care împreună cu alţii îl vor ucide la 4 aprilie 1833, tăindu-i gâtul, luându-i un cufăr plin cu galbeni, spunând la anchetă, că au fost plătiţi de pităreasă să-l omoare pe soţ, deoarece ea nu îi mai putea suporta geloziile şi bătăile aşa cum reiese din ancheta făcută de Divanul Criminalicesc al Craiovei.[8] Moartea sa a fost violentă, aşa cum se arată şi în raportul medicului craiovean Mihail Nilay: „am fost la faţa locului şi am văzut la trupul mortului cele mai jos arătate semne, adică, la cap, la partea stângă, după ureche, o lovitură şi gâtul tăiat, mai de tot…”[9] Pe lângă proprietăţile sale din Craiova, negustorul Ene Pană se orientează şi spre cumpărarea unor terenuri agricole, moşii scoase la mezat, majoritatea cumpărate sau deţinute cu ajutorul logofătului Corniţă Brăiloiu şi a soţiei sale Zmaranda Brăiloiu, precum moşiile Padea, Drănicu, Dârvari, Coşovenii de Sus şi Ciorarii de Sus. Se pare că în această perioadă în care a zidit bisericiile de la Păişani şi Ciorari  se ocupa şi de moşia Păişani, deţinută de familia Brăiloiu şi a părţii de moşie, Ciorarii de Sus.  După moartea pitarului Iene Pană averea sa se va împărţi între rudele sale, ce vor vinde rând pe rând toate avuturile sale, inclus moşiile detinute  La 20 decembrie 1835, cumnatul pitarului logofătul Ene Dimitriu cumpără de la nepoatele pitarului ce vor pleca la  Ianina în Grecia, Ecaterina, Elena şi Susana, dreptul de moştenire plătind suma de 192 150 groşi iar în 1836 se va judeca pentru moşiile Padea şi Drănic cu urmaşii lui Dumitrache Poenaru ce considerau că pitarul l-ar fi înşelat la bani în momentul cumpărării moşiilor. În 1838, Ene Dimitriu, cumnatul răposatului pitar vinde cele două moşii lui Mihalache Mihail şi Constantin Braboveanu contra 6200 galbeni.[10] De asemenea, conform Catagrafiilor de la 1828 şi 1831, pe moşia Ciorarii de Sus a pitarului Iene Pană, vieţuiau 72 de familii din care 39 birnici şi alte orânduieli 24 familii,  în 1837 este amintită ca find în proprietatea protopopului Constandin Căpreanu şi a fiului acestuia postelnicul Ion Căpreanu din satul vecin Căpreni, fiind vândută de urmaşii casei pitarului.[11] La 12 noiembrie 1834, aflăm dintr-o Catagrafie a bunuriloror rămase dela răposatul pitarul Iane Pană: „ la moşia nouă Ciorarii s-au aflat 4 boi de plug, 2 fiare plug, 2 cazane de ţuică, 20 buţi goale şi 4 putini .[12]

1. Se pare că primul proprietar al moşiei Ciorarii de Sus a fost postelnicul Pană ot Căpreni ce o stăpânea alături pe cea a satului Căpreni la 1642, apoi trece în proprietatea boierului Radu Socoteanu, printr-un schimb făcut cu Mănăstirea Polovragi de către soţia sa, fiica căpitanului Iovan Zătreanu . Se pare că în vechime satul Ciorari făcea parte din moşia Căpreni. Unul dintre proprietarii moşiei Ciorarii de Sus, conform Conscripţiei Virmond 1722-1729, a fost și vornicul Costandin Poenaru zis Scurtu, fiu marelui paharnic Matei Poenarul, vornic de Dolj – „ocuppato da vornico Pojenaro”.

Numele Poenaru derivă de la domeniul pe care îl aveau în hotarul satului Poiana, judeţul Gorj. Marcând această zonă, Lahovary sublinia în jurul anului 1900 că se păstrau ziduri vechi. Erau urmele unui palat despre care localnici trecându-l în legendă îl atribuiau lui „jupan Barbu Craiovescul ce-i zice şi Poenarul”. Documentele scrise îl atestă a fi trăit în secolul al XV-lea.

În 1828, Ciorarii de Sus se afla în stăpânirea moşnenilor Gheorghe Pieptan, Gheorghe Veselin  şi a pitarului Pană, iar între 1837-1848, protopopului Costandin Căpreanu şi a fiului sau Ioan Căpreanu, căsătorit cu Lucsiţa.  Familia Căpreanu, a purtat iniţial numele de Petrovici, familie atestată în sec XIX, în Craiova, având ca strămoşi pe Petru, protopopul Petrovici Costandin Căpreanu şi fiul său Petrovici Căpreanu Ioan Dumitru căsătorit cu Ana, au avut urmaşi pe Căpreanu Gheorghe, Căpreanu Dimitrie şi Căpreanu Ioan căsătorit cu Lucsiţa. Urmaşii Lucsiţei Căpreanu au fost locotenent Dumitru Căpreanu, Ecaterina Căpreanu şi Eufimia Căpreanu. La 1862 este amintit ca proprietar al morii satului Ciorari, ce funcţiona din 1820, Ion D. Căpreanu, care din 1860 avea şi licenţă de fabricant de ţuică.În anul 1867 sunt consemnaţi pe moşia Căpreanu 24 clăcaşi, din care 8 cu 2 boi de plug, 15 cu braţele şi 1 cu loc de casă şi grădină, ce munceau 131 pogoane şi 17 prăjini În 1855 erau 49 de moşneni proprietari, în 1898, 78 moşneni, în 1912- 52 de moşneni, 30 de noi proprietari şi 11 fără pământ. În 1960 a fost înfiinţată Cooperativa Agricolă Drumul Socialismului. Lista de mazili ai judeţului Dolj din 1845 aminteşte ca  mazili ai satului Ciorari pe Kostandin sin Kostandin Pieptan, George I. Dragomanu, Pătru Mirescu şi Drăghici sin Pătru.[13]

2. Satul Ciorarii de Jos, azi dispărut, este amintit în Catagrafia Judeţului Dolj la 1828-1831. Moşia satului era stăpânită de ţăranii megieşi Costandin Dragomanu, Costandin sin Marin, Ion sin Pavel, Costandin sin Neagoe şi Marin Bubatu. În sat vieţuiau la 1831, 19 familii.

3. Satul Valea lui Stan, amintit la 1892, la 1912 erau 38 moşneni , 192 locuitori, azi dispărut.[14]

Preocuparea proprietarilor de a ridica un locaş de rugăciune închinat lui Dumnezeu venea de la faptul că, boierul, ce putea fi înţelept şi generos, dar în acelaş timp şi autoritar şi zgârcit, avea şi îndatoriri faţă de poziţia sa socială, fiind primul om al comunităţii, fiind deseori pomenit la sfintele slujbe, unele biserici fiind deschise doar de sărbători sau când acesta vizita moşia. Cele ridicate de proprietarii de pământ megieşi erau ridicate din bârne de lemn, cu arhitectură simplă, acestea fiind de regulă deschise tuturor, indiferent de starea slor socială. 

[1] Despre satul Ciorari, vezi  Dicţionarul toponimic al României.Oltenia. Vol. II, coord. Gheorghe Bolocan, Craiova, 2004,p. 107.

[2]   Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei.  Documente  1666-1865 , Direcţia Arhivelor Statului, Bucureşti, 1957, p. 7.

[3] Dumitru Bălaşa, Date privind localităţile de pe Valea Amaradiei între 1832-1840. în  „M.O” , AN XVIII, 1976, nr 5-6, p. 420-425

[4] S.J.A.N DJ. Fond Prefectura Dolj-Serviciul administrativ, dosar 67/1872, fila 23, 32/1897, fila 88.

[5] Din  Actul de târnosire al bisericii Ciorari, din data de 30 august 1981, act aflat în Arhiva parohiei Ciorari

[6] S.J.A.N DJ. Fond Prefectura Dolj-Serviciul administrativ, dosar 50/1833 fila 19

[7] I. Donat, Despre Dionisie Eclesiarhul în „ Arhivele Olteniei „, XVI, 1936, p. 22-39

[8] Ilie Vulpe, Mentalităţi în Oltenia Perioadei Regulamentare 1831-1847, Craiova, 2006, p. 149

[9] [9] S.J.A.N DJ. Fond Prefectura Dolj-Serviciul administrativ, dosar 50/1833 fila 37

[10] Ibidem filele 45,49.

[11] I. Donat, I.Pătroiu, D.Ciobotea, Catagrafia obştească a Ţării Româneşti din 1831, Craiova 2000, p. 308-316

[12] SJAN DOLJ,PREFECTURA DOLJ- Serviciul Administrativ, dosar 51/1833, fila 68

[13] Dumitru Hobeanu, Monografia comunei Stoina,  în manuscris aflat în proprietatea urmaşilor.pag. 32-40

[14] ibidem, p. 57